Am primit pe mail de la un prieten textul de mai jos. Nu ştiu cine este autorul dar nu cred să se supere pentru că l-am publicat aici. De vreme ce circulă pe mail.......dar oricum, dacă ştie cineva cine este autorul, poate-mi spune şi mie.
De ce îl public? Pentru că este bine scris, pentru că NU îmi place deloc şi pentru că este trist de adevărat .
Contribuţia mea la această postare este poezia "Unde te-am adus?", pe care am scris-o cu vreo 2-3 luni în urmă.
"Rostul
României i-a disparut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii făra rost, cu minciuni şi înşelatorii care nu duc nicaieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (bătrânii), pământul şi credinţa.
Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii nostri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întamplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".
La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţa" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţaranii sa-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE.
Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot întelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamna pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăstia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăstia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.
Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.
Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada .
Fetele noastre se prostituează până gasesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se marită. Baieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru ca ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează.
Parinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.
Sună-ţi familia, pune o samânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.
Sa trăieşti. "
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (bătrânii), pământul şi credinţa.
Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii nostri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întamplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".
La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţa" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţaranii sa-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE.
Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot întelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamna pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăstia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăstia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.
Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.
Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada .
Fetele noastre se prostituează până gasesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se marită. Baieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru ca ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează.
Parinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.
Sună-ţi familia, pune o samânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.
Sa trăieşti. "
Unde te-am adus?
Cine oare nu şi-ar face
Somnul veşnic, după viaţă,
Într-un loc cu multă pace,
Liniştit şi cu verdeaţă?
Dar unde-ar putea să fie
Locul unde-ai vrea să pleci
Acea mică-mpărăţie
Ce se cheamă loc de veci?
Eu, când merg să plâng la tata,
(Cam de doua ori pe an),
Văd cavouri noi, “la gata”,
Cu geamuri din termopan.
Văd pe-o bancă o bătrână
Aprinzând o lumânare.
Plânge fiindcă de vreo lună,
Moşul ....gardul nu-l mai are.
De pe-o cruce îmi zâmbeşte
Fata cu părul de foc.
De pe alta se hlizeşte,
O moacă de dobitoc.
Cu un lanţ la gât, “de marcă”...
Ce-i atârnă după moarte,
În aşa un fel de parcă,
Trage crucea într-o parte.
Mai la dreapta, ce pot spune…?
Un mormânt ce încă-i gol,
E înconjurat de lume,
Înţolită de la Mall.
Când coşciugul se coboară,
Se dă “play” la bocituri...
Slujba popii se strecoară
Greu, printre măscărituri.
Zboară-n groapa-nomolită
Milioanele de lei.
Urlă o manea tâmpită:
“ Sa moară duşmanii mei !”
Stă bătrâna şi priveşte,
Nu-nţelege şi suspină.
Lăcrimează creştineşte,
Se ridică... şi se-nchină.
Multe cruci decapitate,
Comandate pe sudoare,
Stau probabil etalate,
Duminica, prin oboare.
Pe-o alee mai obscură,
Una mai puţin umblată,
Unul, o coroană fură,
Ca să o mai vândă-o dată.
Altul cere de mâncare
Şi îşi plânge - adânc amarul.
Peste un minut dispare
Fiindcă-i sună celularul.
Vrei un loc? Nu se mai poate!
Ce dacă te stingi cu zile?
Mai sunt locuri doar prin spate,
Şi alea se dau pe pile.
Eu, spre capăt de cărare,
Nu mai am nimic de spus.
Poate doar o întrebare:
Tată, unde te-am adus?
Daniel
Stranie coincidenta ...ma ia cu fiori: ... dimineata la mine fiind, imi verific "netul" si bineinteles si fb-ul ... tocmai citisem comentariul lui Daniel si acum i-l "citeam" cu voce tare colegei, si...la jumatatea poeziei, suna telefonul: era mama, care-i in vizita prin Ro. si imi spune ca ...azi nu a avut ce face si a mai trecut o data pe la cimitir, la Belu, la cavoul familiei (bunica, unchi...), unde mai fusese si acum doua zile, si adusese din Brasov, de pe munte, ca de obicei, o mina de ferigi proaspete ... azi ferigile au disparut ... le-au furat tiganii care vind flori la poarta cimitirului ... si mama plingea la telefon ... miine se intoarce "acasa" (Chicago) ... nu-i "valoare" pierduta, ci gestul doare ... si mai am un tata inmormintat intr-un sat indepartat, la care tare greu se ajunge, mai ales de unde sunt ...tata, unde te-am dus? :( ... faina poezie, bun de tot blogul.
RăspundeţiŞtergere"Rostul" a fost scris de Bradut Florescu
RăspundeţiŞtergerehttp://google-viorica.blogspot.com/2010/06/rostul-articol-de-bradut-florescu.html
Tare trista poezia, pt ca e adevarata...